Ziua Mondială a Alzheimer

„Bună bunicule”, am spus când am pășit în camera sterilă, dar ciudat de reconfortantă, a unității de îngrijire. Acolo stătea, bărbatul care a fost întotdeauna o figură falnic în viața mea, cel pe care l-am numit cu mândrie bunicul și străbunic fiului meu de un an. Părea blând și senin, cocoțat pe marginea patului său de spital. Collette, bunica mea vitregă, se asigurase că arată cel mai bine, dar privirea lui părea îndepărtată, pierdută într-o lume dincolo de mâna noastră. Cu fiul meu în remorche, m-am apropiat cu precauție, nesigur de cum se va desfășura această interacțiune.

Pe măsură ce minutele treceau, m-am trezit stând lângă bunicul, intrând într-o conversație unilaterală despre camera lui și despre filmul occidental alb-negru care se difuza la televizor. Deși răspunsurile lui au fost rare, am adunat un sentiment de confort în prezența lui. După acea salutare inițială, am abandonat titlurile formale și m-am adresat lui pe numele lui. Nu m-a mai recunoscut ca pe nepoata lui sau pe mama ca pe fiica lui. Boala Alzheimer, aflată în stadiul său târziu, îl răpise cu cruzime acele conexiuni. În ciuda acestui fapt, tot ceea ce îmi doream era să petrec timp cu el, să fiu oricine mă percepea că sunt.

Fără să știu, această vizită a marcat ultima oară când l-am văzut pe bunicul înainte de hospice. Patru luni mai târziu, o cădere tragică a dus la oase rupte și nu s-a mai întors la noi. Centrul hospice a oferit confort nu doar bunicului, ci și lui Collette, mama mea și frații ei în acele ultime zile. Pe măsură ce trecea din această viață, nu m-am putut abține să nu simt că deja plecase treptat din tărâmul nostru în ultimii câțiva ani.

Bunicul fusese o figură impunătoare în Colorado, un fost reprezentant al statului stimat, un avocat de prestigiu și un președinte al numeroaselor instituții. În tinerețea mea, el părea mare, în timp ce eu încă încercam să navighez la vârsta adultă tânără, fără prea multă aspirație pentru statut sau stima. Întâlnirile noastre au fost rare, dar când am avut ocazia să fiu în preajma lui, am vrut să profit de ocazie să-l cunosc mai bine pe bunicul.

În mijlocul progresiei bolii Alzheimer, ceva sa schimbat la bunicul. Bărbatul cunoscut pentru mintea sa strălucitoare a început să dezvăluie o latură pe care o păstrase păzită – căldura inimii lui. Vizitele săptămânale ale mamei mele au favorizat conversații tandre, iubitoare și semnificative, chiar dacă luciditatea lui a scăzut și, în cele din urmă, a devenit nonverbal. Legătura lui cu Collette a rămas neîntreruptă, evidentă din reasigurările pe care le-a căutat de la ea în timpul ultimei mele vizite la unitatea de îngrijire medicală.

Au trecut luni de zile de la moartea bunicului și mă trezesc să mă gândesc la o întrebare enervantă: cum putem realiza fapte remarcabile, cum ar fi trimiterea oamenilor pe Lună, și totuși ne confruntăm cu suferința unor boli precum Alzheimer? De ce o minte atât de strălucită a trebuit să plece din această lume printr-o boală neurologică degenerativă? Deși un nou medicament oferă speranță pentru boala Alzheimer cu debut precoce, absența unui leac îi face pe oameni ca bunicul să îndure pierderea treptată a lor și a lumii lor.

În această Zi Mondială a Alzheimer, vă îndemn să treceți dincolo de simpla conștientizare și să contemplați semnificația unei lumi fără această boală sfâșietoare. Ați asistat la ștergerea lentă a amintirilor, personalității și esenței unei persoane dragi din cauza Alzheimer? Imaginați-vă o lume în care familiile sunt scutite de agonia de a-i vedea pe cei dragi disparând. Imaginează-ți o societate în care mințile strălucitoare precum a bunicului pot continua să-și împărtășească înțelepciunea și experiențele, eliberate de constrângerile tulburărilor neurodegenerative.

Luați în considerare impactul profund al păstrării esenței relațiilor noastre iubite – experimentarea bucuriei prezenței lor, eliberată de umbra bolii Alzheimer. Luna aceasta, haideți să fim agenții schimbării, susținând cercetarea, pledând pentru o finanțare sporită și conștientizarea cu privire la numărul de Alzheimer asupra familiilor și persoanelor.

Împreună, putem lucra spre un viitor în care boala Alzheimer este retrogradată în istorie, iar amintirile celor dragi rămân vii, mintea lor mereu strălucitoare. Împreună, putem aduce speranță și progres, transformând în cele din urmă viețile a milioane de oameni pentru generațiile viitoare. Să ne imaginăm o lume în care amintirile dăinuie, iar boala Alzheimer devine un dușman îndepărtat, învins, asigurând o moștenire de iubire și înțelegere.