Durerea și sănătatea mintală

Tatăl fiului meu a murit în mod neașteptat acum patru ani; avea 33 de ani și a fost diagnosticat cu tulburări de stres post-traumatic, anxietate și depresie cu un an înainte. La momentul morții sale, fiul meu avea șase ani, iar eu am fost cel care i-am frânt inima cu știrile, în timp ce ale mele se sfărâmau văzându-i durerea.

Cauza morții a rămas necunoscută timp de câteva luni. Numărul de mesaje și întrebări pe care le-am primit de la necunoscuți despre moartea sa au fost nenumărate. Cei mai mulți au presupus că s-a sinucis. O persoană mi-a spus că doresc cu adevărat să știe cauza morții sale, deoarece le va închide. În acel moment, eram în starea de furie a durerii și i-am spus acelei persoane că închiderea lor nu însemna nimic pentru mine, deoarece aveam un fiu de crescut pe cont propriu, care nu va avea niciodată închidere. Eram supărat pe toată lumea pentru că credeam că pierderea lor este mai mare decât a fiului meu. Cine erau aceștia să creadă că au un loc în viața lui Jim, când majoritatea dintre ei nu mai vorbiseră cu el de ani de zile! Am fost supărat.

În capul meu, moartea lui ni se întâmplase și nimeni nu putea să se raporteze la durerea noastră. Cu excepția faptului că pot. Familiile veteranilor și cei care și-au pierdut o persoană dragă din cauze necunoscute știu exact prin ce treceam. În cazul nostru, familiile și prietenii veteranilor desfășurați. Soldații angajați experimentează niveluri ridicate de traume atunci când sunt trimiși în zone de război. Jim a fost în Afganistan timp de patru ani.

Alan Bernhardt (2009) în Rising to the Challenge of Treating OEF / OIF Veterans with POSTD co-occurring and Substance Abuse, Smith College Studies In Social Work, constată că, potrivit unui sondaj (Hoge et al., 2004), un procent ridicat a soldaților armatei și marini care serveau în Irak și Afganistan au suferit traume de luptă grele. De exemplu, 95% dintre soldații marini și 89% dintre soldații armatei care serveau în Irak au fost atacați sau ambuscadați, iar 58% dintre soldații armatei care serveau în Afganistan au experimentat acest lucru. Procentele ridicate pentru aceste trei grupuri au avut de asemenea foc de artilerie, rachetă sau mortar (92%, 86% și respectiv 84%, respectiv), au văzut cadavre sau rămășițe umane (94%, 95% și, respectiv, 39%), sau a cunoscut pe cineva grav rănit sau ucis (87%, 86%, respectiv 43%). Jim este inclus în aceste statistici, deși a căutat tratament în lunile dinaintea morții sale, poate că a fost puțin prea târziu.

Odată ce urmările înmormântării și-au îndepărtat praful și după multe proteste, eu și fiul meu ne-am mutat împreună cu părinții mei. În primul an, această navetă a devenit cel mai mare instrument de comunicare al nostru. Fiul meu pe bancheta din spate, cu părul lăsat în spate și cu ochii proaspeți, își deschidea inima și se descurca în legătură cu sentimentele sale. Îi văd privirile tatălui prin ochi și felul în care își descrie emoțiile și zâmbetul lateral mocnit. James își vărsa inima în mijlocul unui blocaj de circulație pe autostrada Interstate 270. Mi-aș apuca volanul și aș reține lacrimile.

Mulți oameni mi-au sugerat să-l duc la consiliere, că moartea bruscă a tatălui său veteran ar fi ceva cu care un copil s-ar lupta cu adevărat. Foști tovarăși militari ne-au sugerat să ne alăturăm grupurilor de advocacy și să ne retragem în toată țara. Am vrut doar să ajung la timp pentru clopotul său de la 8:45 și să merg la muncă. Am vrut să rămân cât mai normal posibil. Pentru noi, normal mergeam la școală și lucram în fiecare zi și o activitate distractivă în weekend. L-am ținut pe James în aceeași școală; era la grădiniță în momentul morții tatălui său și nu am vrut să fac prea multe schimbări. Ne mutasem deja într-o altă casă și asta a fost o luptă mai mare pentru el. James a avut brusc atenția nu numai a mea, ci și a bunicilor și mătușilor sale.

Familia și prietenii mei au devenit un sistem imens de sprijin. M-aș putea baza pe mama mea pentru a prelua de fiecare dată când mă simțeam copleșită de emoții sau aveam nevoie de o pauză. Zilele cele mai grele au fost când fiul meu bine purtat avea probleme cu ce să mănânce sau când să facă duș. Câteva zile se trezea dimineața plângând din visele despre tatăl său. În acele zile îmi puneam fața curajoasă, îmi luam ziua liberă de la serviciu și de la școală și îmi petreceam ziua vorbind cu el și mângâindu-l. Într-o zi, m-am trezit închis în camera mea plângând mai mult decât în ​​orice altă perioadă din viața mea. Apoi, au fost zile în care nu am putut să mă ridic din pat, deoarece anxietatea mi-a spus că dacă ies pe ușă pot muri și apoi fiul meu va avea doi părinți morți. O pătură grea de depresie mi-a acoperit corpul și greutatea responsabilității m-a ridicat în același timp. Cu un ceai fierbinte în mână, mama m-a scos din pat și am știut că este timpul să ajung la un profesionist și să încep să vindec durerea.

Sunt recunoscător că lucrez într-un mediu sigur și plin de compasiune, în care pot fi sincer cu colegii mei despre viața mea. Într-o zi, în timpul prânzului și activității de învățare, am mers în jurul mesei și am împărtășit o mulțime de experiențe de viață. După ce am împărtășit-o pe a mea, câteva persoane s-au apropiat de mine ulterior și mi-au sugerat să contactăm programul nostru de asistență pentru angajați. Acest program a fost lumina călăuzitoare de care aveam nevoie pentru a trece. Ne-au oferit fiului meu și eu sesiuni de terapie care ne-au ajutat să dezvoltăm instrumente de comunicare care să ne ajute să facem față durerii și să avem grijă de sănătatea noastră mentală.

Dacă tu, un coleg sau o persoană dragă treci prin momente dificile cu dificultăți de sănătate mintală, contactează-te, vorbește. Există întotdeauna cineva care dorește să te ajute prin asta.